M-am decis greu pentru ca este un subiect complex, care necesita timp si destul efort din partea mea, pe care nu stiu sigur daca sunt dispus sa il fac pana la capat. Locuiesc in Madrid de 6 ani, timp in care am cunoscut multa lume, romani si nu numai, oameni cu diferite pregatiri, cu diferite scopuri in viata, mai mult sau mai putin onorabile. Au fost experiente pe care merita sa le stiti si voi, chiar daca nu puteti schimba un curent de opinie. Nu mi-e rusine ca am plecat din tara. Asta nu ma face mai putin roman. Intr-adevar, nu urla patriotismul in mine, nu urla nici inainte, dar asta doar pentru ca, in conditiile unei globalizari accentuate, mi se pare doar o exprimare de fatada.

In cei sase ani de "capsunareala", am vorbit intotdeauna frumos de Romania. Si asta in fata unor oameni care stiau doar de Dracula si de comunism. Am avut rabdare si suficiente cunostinte de limba spaniola, pentru a le explica faptul ca avem o istorie si o cultura poate la fel de valoroase ca ale lor, ca stim ce este un calculator, stim sa-l folosim, ca uneori suntem in stare sa vorbim ceva mai multe limbi straine decat ei. Nu s-au simtit jigniti. Ba din contra, au fost uimiti de faptul ca, in ciuda atator vitregii ale istoriei, am supravietuit ca natiune, si suntem in stare sa mergem mai departe. Ba chiar a trebuit sa-i explic unei ziariste din Chile ca "romanes" si "romana" nu au nimic in comun, si ca Romania nu este o tara plina de tigani. Cand i-am daruit un CD cu o prezentare multimedia a Romaniei, a fost uimita de frumusetea unei tari de care nu stia nimic, si pe care nu avea intentia sa o cunoasca. Acum vrea sa ne viziteze tara.

In ceea ce priveste romanii din Spania, si Spania vazuta prin ochii "capsunarilor", vreau sa le amintesc celor care ne-au jignit de atatea ori, ca nu suntem niste dobitoci, ca exista multi oameni cu studii superioare, ziaristi, profesori, oameni de afaceri, inclusiv profesori universitari ce le predau studentilor cursuri de limba spaniola. Prin urmare, am destule motive de mandrie! Ca sunt si infractori, sau oameni cu aspiratii marunte...e clar, dar nu e un motiv pentru a-i blama pe toti.

Spania e o tara frumoasa, pe care, daca ajungi sa o intelegi, este imposibil sa nu o placi. In plus, este un loc de unde poti sa o iei de la capat. Poate nu cel mai bun, poate nu cel pe care ti l-ai dori, dar exista posibilitatea, si, pana la urma, asta conteaza! Multi m-au intrebat, de-a lungul anilor, de ce am ales Spania. Se asteptau probabil la nu stiu ce raspuns cu adanci implicatii filozofice. Raspunsul e unul simplu: Pentru ca mi s-a oferit ocazia.

Cum de oportunitati trebuie sa profiti, m-am gandit ca n-ar fi chiar o idee rea. Iar viata mi-a dovedit ca nu a fost. Sau cel putin nu in totalitate. Am cunoscut multi oameni, spanioli, romani, sud-americani, nordici. Oameni pe care am ajuns sa ii apreciez sau sa ii detest, in functie de o suma de criterii de la care, in mod normal nu ma abat.

Revenind la Spania si la comunitatea romanesca de aici, as incepe cu o concluzie oarecum socanta: diversitatea de romani, cu varste diferite, grad de cultura diferit, aspiratii si motivatii diferite, face ca omogenitatea comunitatii romanesti sa fie caragialesc de sublima, si sa lipseasca cu desavarsire.

Trist si in acelasi timp adevarat. ONG-urile romanesti, de cele mai multe ori familiale (nasu´, finu´ si cumnata) se preocupa doar de bunastarea lor, si asta doar in cazul in care au suficiente cunostinte pentru a intocmi un proiect si a obtine bani de la Primarii. Dar proiectele suna frumos. Expresii de genul - integrarea culturala a romanilor – inseamna, de cele mai multe ori, un concert cu Guta sau alt “rapsod” popular si analfabet, care reuseste, intr-adevar, sa adune un numar considerabil de romani, carora li se baga pe gat tot felul de sloganuri publicitare. Pana la urma totul se rezuma la marketing!

Cam asa stau lucrurile. Interesul e mare, dar nu pentru avantajele comunitatii romanesti, ci doar pentru avantajele politice sau materiale ale unora. Iar romanii, ca mandri posesori ai unui exacerbat instinct de turma, urmeaza voiosi “liderul-pastor” catre… abator.

Dincolo de aspectele neplacute ale vietii de imigrant (gen limba, diferentele culturale, obiceiuri), ramane cert un anumit sentiment de instrainare care, de cele mai multe ori actioneaza ca un scut impotriva celorlalti, fie ei potentiali prieteni sau adversari. Spun adversari pentru ca, de cele mai multe ori, morala crestina functioneaza pe principiul – daca mi-ai dat o palma, iti crap capul - . Cu atat mai mult aici, in strainatate, unde instinctul de conservare capata proportii pantagruelice.

(Va urma)